Calea cea buna

Tablou super induiosator de dimineata: Ioana cuminte pe scaunel suferea ca „baba la frumusete” sa-i faca tati cozi. Erau deja in intarziere catre gradinita, dar faceau treaba „asezat”. Era o asa de minunata complicitate intre ei ca n-am putut sa nu zambesc vazand cum incercau sa se puna de acord  mainile mari, capsorul, parul cu personalitate, elasticele naravase. Bineinteles ca i-am lasat sa plece la gradinita cu cozile strambe, fara sa comentez ceva. Cu sufletul incalzit. Dar n-o sa pricep in vecii vecilor de ce cand o piaptana tati Ioana poate sa stea si nemiscata…:-)

Nici nu stiu de unde sa-ncep. Are legatura cu faptul cum oamenii astia mici ni se lasa pe mana sa le facem carare prin par si prin viata. Si e greu sa o trasam pe prima, ce sa mai zic de-a doua…asta in conditiile in care nici tu, om mare, nu prea-ti poti defini propria carare…

M-au tot framantat o suma de lucruri in ultima vreme.

Nu-mi place gradinita asta la care copiii sunt implicati intr-o suta de optionale si activitati, dar nu sunt scosi la aer. Optionalele vin peste activitatile normale intr-o gradinita si nu sunt de fapt optionale. Adica ori esti cu turma, cuminte, pe scaunel, invatand engleza, calculator sau origami la 3, 4 sau 5 ani; ori esti oaia neagra de  langa turma. Dar in nici un caz in timpul asta nu te joci la aer curat, cum i-ar sta bine unui copil de 3, 4 sau 5 ani. Am auzit de curand pe cineva plangandu-se ca fetita ei, scolarita deja, a primit un 4 la testul de religie pentru ca a scris Maica Domnului cu „m” mic. Cica orele de religie sunt optionale in programa scolara, dar bineinteles ca sunt puse fix in mijlocul orarului si copilul nu prea are ce sa faca in timpul asta. Nici nu vreau sa ma gandesc ce sunt invatati copiii la religie de catre astfel de oameni…

Dar cum sa faci? Pe unde sa trasezi cararea buna? Daca intri in hora sistemului scolar de stat le retezi copiilor aripile si creativitatea. Ii condamni sa respire aerul ala imbacsit dintre 4 pereti. Ii fortezi sa se ghideze dupa modele indoielnice.

Dar mai devreme sau mai tarziu se vor lovi de toate astea. Cu homeschooling-ul prelungesti cocon-ul protector al familiei pana mai departe. Dar va fi mai pregatit un copil mai mare sa dea piept cu aberatiile societatii decat unul de 3 ani care vine plangand de la gradinita ca i-a pus doamna papusica in dulap?

Eu sper ca sotul meu are dreptate: cu cat esti mai mic (sa nu exageram!) cu atat castelul pe care ai apucat sa ti-l construiesti e mai mic. Si chiar daca vine cate unul si-ti mai darama cate un turn e mai usor de reconstruit decat daca ai apucat sa cladesti intre timp ditamai Casa Poporului. Sotul a copilarit in Bucuresti. Isi aduce aminte foarte bine ce soc a fost pentru el sa mearga la gradinita la 3 ani. Cat de rautaciosi puteau fi copiii. Cat de fara minte erau bucataresele care-si favorizau nepotii  la masa, in vazul tuturor. Eu am simtit socul lumii necunoscute abia cand am facut trecerea de la sat la oras, pentru a merge la liceu. Si n-am facut fata bine. Am intrat la cel mai bun liceu din Buzau in primii 15, cu cea mai mare nota la romana. Cu toate astea, atmosfera pretentioasa si presiunea de liceul lui Peste mi-au anihilat increderea in mine. In toti aia 4 ani  n-am dat raspunsuri profesorilor decat atunci cand am fost in mod expres intrebata. Ba la romana, unde am avut o profesoara deloc pe gustul meu intr-a doispea, ajunsesem sa nu vreau sa raspund nici cand sunt intrebata. Pur si simplu refuzam, spuneam ca nu m-am pregatit, luam 4 la oral si-mi indreptam nota cu rezultatele de la lucrarile scrise. N-am simtit sprijin si incurajare din partea nimanui, am simtit doar tavalugul competitiei. Sa zic mersi ca nu m-am imbolnavit de ulcer sau mai rau…Pentru ca se poate si mai rau. Nu mi-am crezut urechilor ce-am auzit week-end-ul trecut, cand am fost la parinti, la tara: fetita de 17 ani a unor rude, copil crescut cu legume din curte si si lapte, oua, branza etc sanatoase merge la liceu. Unde colege ii spun „nu-mi place cum te-ai imbracat astazi”; unde proful de mate ii terorizeaza iar ala de sport face glume sexuale, cum n-a auzit acasa. Iar ea ce face in schimb? Diabet insulino-dependent. Fara sa mosteneasca rude apropiate ori indepartate la capitolul asta.

Asa ca mi-a intrat frica in oase si ma rog sa am ochi sa vad si urechi sa aud. Sa recunosc calea cea buna. Momentan ma simt un pic ratacita.

Smplu mai era odinioara, cand nu-mi puneam atatea probleme.

Acum nu mai stiu daca a fost de bine sau de rau cand Matei a refuzat sa bea lapte cu cacao la gradinita pentru ca m-a auzit pe mine spunandu-i lui taica-su ca…tadam: „cacao contine teobromina, care iti mananca din calciu”IMG_20131031_063850

5 thoughts on “Calea cea buna

  1. Pt prima adata … nu stiu ce sa spun, pt ca este o piatra grea, pe care o am si eu pe suflet …
    Vreau sa sper ca va fi bine dar nu am nici o garantie cand vad cat de greu ne este chiar noua, astora „mari” care mai gandim sanatos, cat de cat, si suntem atat de batjocoriti pt ca NU suntem „cu turma”, dar micutii care sunt atat de influentati si afectati de anturaj… le este mult mai greu sa faca fata, ceea ce inseamna ca trebuie cu atat mai mult respectati si ajutati, de noi.
    Parerea mea e ca trebuie sa ne continuam calea, ca facem bine ce facem🙂
    Iar despre impletit parul … m-a topit cu totul 🙂

  2. Iti inteleg perfect ingrijorarile. Cei doi copii ai mei au frecventat 3, respectiv 2 ani aceeasi gradinita, de stat, o gradinita curata, cu personal ok. Am fost multumiti per total pentru ca nici nu am avut mari asteptari, am trimis copiii la gardinita in jurul varstei de 4 ani ca sa socializeze, nu ne-am cramponat de invatarea limbilor straine, abilitati IT sau alte smecherii la moda. De-aia nici nu am ales o gradinita privata. In fine. In toti acesti ani problema mea era lipsa miscarii in aer liber a copiilor. Gradinita avea o curte imensa, loc de joaca pe nisip, loc de joaca pe iarba, mult loc liber asfaltat unde puteau iesi, incolonati sa faca mici jocuri sau miscari. In fine, cand intrebam de ce nu sunt scosi afara mi se spunea „Nu avem timp. Inainte de 12 facem activitati, dupa 12 vine dna de engleza/pictura/dans etc, apoi merg la somn”. E frustrant sa vezi ca e o zi superba de toamna/primavara/iarna/iunie/septembrie, sa vii sa iti iei copilul si sa observi ca e doar al tau si inca unul sau doi, cu doamna educatoare si in loc sa stea afara in curte, mai ales ca sunt putini si sunt mai usor de supravegheat, stau in clasa, in aer inchis ori impiedicand-o pe ingrijitoarea care da cu aspiratorul, ori se uita la tv. Din pacate, la sfarsitul gardinitei un baietel din grupa baiatului meu, ghici ce, a fost diagnosticat cu diabet insulino-dependent. Cum spuneai, fara mostenire in familie. Si nu avea 7 ani.
    Despre scoala, numai de bine ! Religia este… o provocare pentru parinti. Tine-te tare !🙂 Vei avea momente cand te vei infuria, cand te vei amuza sau cand nu te vei putea abtine si vei exclama „Nu mai spune !?” in fata copilului care iti va expune lucrurile invatate la aceasta ora. Acum fiecare decide cum ii e mai bine. Daca profesorul de religie este echilibrat si nu pune presiune pe copil si familia lui, il lasi pe copil sa treaca prin aceasta materie ca sa „vada diferenta”, sa stea sa judece cu capsorul lui „oare chiar asa o fi? oare de ce nu mi-a spus mama/tata asa ceva pana acum?” Daca dai peste vreun dascal mai insistent, poti cere scoaterea copilului de la aceasta „optionala”. Pana acum am observat ca a fost doar prima sau ultima ora asa ca … se poate. Numai bine si bucura-te de copii si de dimineti cu codite strambe🙂

  3. Ligia cea buna, ca toate lucrurile bune din natura !! Sunt convinsa ca veti gasi calea cea adevarata pentru voi si familia voastra frumoasa. Cand ai drag de oameni, natura si Dumnezeu, totul este usor si drumul se desfasoara minunat inaintea ta! Si eu cred ca tu Ligia sti si crezi asta !

  4. Ce m-am regasit in ceea ce scrii, Ligia draga! Indoieli si multe ceturi, numai ca eu aflasem si de diabet si de multe alte probleme ale sistemului de invatamant inainte de a-l avea pe Ioan. Unele lucruri insa imi sunt clare (tot de la meserie) si prin natura copilariei mele: am fost 3 saptamani la gradinita la 6 ani si minima independenta in gandire pe care o am, o pun si pe seama faptului ca am avut o copilarie libera de banci si scaunele; socializarea inainte de 4 ani destructureaza, nu structureaza; educatia acasa nu prelungeste „coconul” din jurul copiilor, dimpotriva, asa cum purtarea in brate a copiilor nu intarzaie mersul, ci dimpotriva. Concluziile astea nu ma scutesc de dileme, insa tare imi mai doresc o curte ca a ta pt Ioan! Sa fuga de mine pe usa si sa bata mingea…. O caut, curtea asta!🙂

  5. Echilibrul necesar și cărarea cea dreaptă sunt greu de găsit în zilele noastre. Dar eu cred că o strânsă legătură cu copiii tăi, care să îți spună ce se petrece la grădi și o luare de poziție în față dascălilor, atunci când povestea pe care copilul o spune acasă pare „deraiată” ar fi de ajutor. Adică întâmplarea cu profesorul de mate care terorizează și cel de sport care este complet inadecvat … aici se poate interveni. Se poate discuta cu alți părinți, cu dirigintele, cu directorul, iar dacă nu, copiii sunt și ei dișpuși să ajute, la o adică poate fi înregistrat, filmat…În cazurile de abuz (de putere/emoțional) chiar din partea acelora care ar trebui să le dea o educație și să le fie aproape, eu nu cred că lucrurile trebuie lăsate așa. Asta este un atribut al românilor pe care eu nu l-am înțeles niciodată: nu iau atitudine, nu încearcă să facă ceva că Eu cred că ar trebui să fim mai implicați și măcar să încercăm, chiar dacă nu reușim, chiar dacă ne lovim de greutăți și uneori poate chiar ni se pare că încercăm să mutăm munții din loc. Iar a fi alături de copilul tău, a lua atitudine și a încerca tot ce se poate pentru o înmugurire a lui, exact așa cum trebuie să fie o înmugurire, nu are cum să fie greșit. Pentru că dascălii nu mai sunt ce au fost, în sistem rămân doar cei care nu au găsit alternativă (din nefericire, vorbesc în cunoștință de cauză, am fost cândva profesoară), învățământul nostru este cam la pământ, și atunci pe cine să conteze copilul? Iar treaba asta cu coconul nu știu dacă mai funcționează astăzi, pentru că diferențele, problemele, răutățile, aberațiile și tot restul apar din ce în ce mai devreme, oricum trebuie să le facem față. Am scris foarte mult… În concluzie, echilibrul ar fi cheia, calea „de mijloc”, întrebările (cine nu are dileme…) și legătura cât mai strânsă cu „oamenii ăștia mici”…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s