Metoda mea de gemuri si dulceturi

N-am putut suporta dulceturile cat am fost copil. Toate ma usturau pe gat de dulci ce erau si aveau aceeasi culoare maro, indiferent ca erau de visine, prune sau capsune.
Nu pricepeam deloc retetele alea cu 1kg de fructe la 1 kg de zahar…si nici corvoada amestecatului incontinuu in oala, sa nu se lipeasca.
Cat mi-au fost copiii mici n-am prestat dulceturi…de sila zaharului. Ne faceam stocuri de miere buna si asta era.
Dar pentru copiii gemul are gust de vacanta si cercetasi…ca doar in acele ocazii mananca asa ceva. Asadar, m-am gandit si am gasit o metoda de a face gemuri care sa ma multumeasca.

Simplu: fructele se pun pe foc fara zahar, doar stropite cu zeama de lamaie. Ea le ajuta sa-si pastreze culoarea frumoasa. Zaharul se adauga abia la final, cand dulceata a capatat consistenta potrivita, adica atunci cand s-a evaporat suficienta zeama. Se pune zahar dupa gust si se mai da in cateva clocote. Doar in etapa aceasta e nevoie de sa amestecam des, dar dureaza 10-15 minute.
Avantajele adaugarii zaharului la final:
1. Gemul nu se lipeste;
2. Gemul nu iese monstruos de dulce, ci dulce acrisor, cu gust de fructe, nu doar de …dulce.
3. Zaharul nu apuca sa se caramelizeze in cele 10-15 minute, deci culoarea ramane frumoasa.

”Dezavantaje”:
-iese gem mult mai putin decat daca ai dubla cantitatea de fructe cu zahar. Practic, in retetele clasice, zaharul leaga zeama lasata de fructe.

Gemul se pune fierbinte, in borcane fierbinti si se capseaza. E bine sa fie pus in borcane mici, cat sa se consume in 2-3 zile. Dupa deschidere se tine la frigider.

Poate va e de folos.

Pentru gospodine si fomisti

Mi se-ntampla uneori, cand am treaba multa, urmatoarea  faza stupida: sar peste mese. Nu mai mananc ca sa economisesc, vezi domnule, timp.

Astazi, dupa vreo doua astfel de zile in care-am fost scumpa la tarate cu sanatatea mea,  m-am trezit de dimineata cu o foame de lup. Prin urmare, vreo cateva ore am gatit pe toate ochiurile aragazului concomitent, plus la cuptor placinta de mere :-))

Aveam in plan ciorba si chiftelute de legume la cuptor. M-am dus la piata sa cumpar niste dovlecei proaspeti pentru chiftelute si cand am dat peste rotunjorii astia am schimbat planul:

IMG_20141008_104900

M-am hotarat sa fac dovlecei umpluti. Pe dovleceii astia umpluti vi i-am mai povestit si altadata, aici.

Ce vreau sa va laud acum este noua reteta intrata in repertoriu, (aflata de curand de la o prietena), asa-zisa falsa ciorba de burta. Daca as fi citit reteta pe vreun blog mai mult ca sigur as fi trecut fara sa o bag in seama. Dar urmeaza sa predau si eu stafeta mai departe si va prezint ceva simplu, usor de facut si mai ales bun.

Aveti nevoie de un morcov mare, dat pe razatoare si o ceapa XXL, tocata. Plus un gogosar murat in otet, tocat si el. Toate se pun la calit cu un pic de ulei si apa, cam 5-10 minute. (Eu n-am avut gogosar murat si am pus gogosar simplu)

Cand focul le-a inmuiat un pic, se adauga 500g de ciuperci pleurotus, spalate si tocate fideluta. Peste toata treaba puneti un litru si jumatate de apa calda. Lasati sa clocoteasca in jur de 25 de minute, apoi stingeti focul. Dregeti ciorba cu un amestec facut dintr-un galbenus de ou, 200g de smantana si 2 linguri de otet. La sfarsit adagati 2-3 catei de usturoi pisati si verdeata. Potriviti de sare.

Rezultatul este bun, bun, bun.

Sa nu ma-ntelegeti gresit: nu mi-era dor de ciorba de burta, nu am cautat un substitut pentru ea. Poate numai  mi-era un pic dor de  placerea si tihna pe care o simteam odinioara cand mancam ciorba de burta doar pentru desfatarea papilelor mele gustative, fara sa ma gandesc vreo clipa la suferinta animalului sacrificat, fara sa-mi treaca prin cap ca asta mananc si eu: lingura dupa lingura de suferinta. Acum cativa ani am fost la un targ de alimente  gatite fara foc. La un stand se vindeau un fel de copane din legume si seminte. N-am sa inteleg niciodata ipocrizia asta. Acum recunosc ca nu stiu deocamdata cum sa fac sa-mi fie simplu cu mancarea incercand sa renunt la carne, lapte si alte chestii despre care m-am convins ca nu-si au locul in alimentatia omului. Si ca sunt de multe ori descumpanita incercand sa gasesc ceva OK de mancare in conditiile in care aia nu, aia nu…

Dar stiu ca in timp am sa ajung la adevarata tihna si multumire atunci cand voi sta la masa.

 

 

 

De Pasti

Sper ca ati avut sarbatori frumoase, pline de tihna si lumina.

De Pastele acesta am facut primul nostru cozonac cu maia naturala. A fost opera comuna, o sa vedeti ca prin poze apar tot timpul niste manute mici care ba sterpelesc stafide ori aluat crud, ba presara praf magic 🙂

Si bineinteles am vopsit impreuna cu copiii ouale cu ajutorul plantelor, fara sa-mi fie teama ca cei mici inhaleaza aburi toxici ori isi pateaza zdravan mainile si hainele. Am folosit pudra de turmeric pentru galben si sfecla rosie pentru un roz mai inchis. La anul o sa facem negresit cu foi de ceapa, iese o culoare rosu-imaroniu foarte frumoasa.

Reteta de cozonac este de pe site-ul Codrutei, de la Codru de Paine. Este aceasta. Procesul de facere este foarte lung (am inceput cu pregatitul maielei de joi si am copt cozonacul abia duminica la pranz). Insa lucrurile cu adevarat bune nu se fac batand din palme. Plus ca mie-mi place, pe langa gustul bun si multumirea faptului ca ofer copiilor ceva sanatos de mancare si faptul ca pregatind acest dulce de sarbatoare in ritmul lui firesc, negrabit,  intr-un fel ma opun iuresului in care ne-am obisnuit sa traim.

Cu cozonacul asta ne-am bucurat de fiecare etapa: am pornit de la o strachinuta de maia pe care am hranit-o timp de doua zile; am amestecat maiaua cu restul ingredientelor. Am obtinut un aluat pe care mai ca-l pierdeai pe fundul ligheanului. De cate ori n-am tras cu ochiul sa vedem cat a mai crescut…Rabdarea ne-a fost rasplatita, in dimineata de sambata aveam un aluat care mai mai sa dea pe dinafara, pufos si atat de frumos mirositor. Sa nu mai spun de mirosul care iesea din cuptor cand am ajuns la ultima etapa…

 

 

 

Culorile oualor n-au iesit atat de vii ca la vopselurile sintetice. Dar cui ii pasa? Copiilor le-a placut joaca de-a vopsitul. Si doar ei sunt -de fapt- cei care conteaza:-)

IMG_20140419_153634

Poate va inspira si pe voi.

Hristos a inviat!

La multi ani, dragii mei!

A mai trecut un an prin noi, a fost si soare, au fost si ploi…vorba cantecului.

Chit ca sarbatorim sau nu marele Revelion cu tam-tam, salata de boeuf, tort ornat cu frisca si alea-alea tot ne impresoara pe fiecare dintre noi un halou de hotarari de neclintit, de pus in practica „de la anul”, ganduri deprimante, amintiri duioase…

A fost un an bun pentru mine. Multi dintre cei care cititi pe-aici mi l-ati facut bun in multe feluri. Va multumesc.

Sarbatorile au fost bune. Copiii mei mi le-au facut mai frumoase decat cele pe care le-am trait eu pe cand eram copil. M-am hranit cu varf si indesat din toata bucuria si inocenta cu care-l asteptau pe Mosul. N-o sa uit niciodata in ce fel de nedescris iesea din gura Ioanei, la 3 ani: „Mititel, infasetel/In scutec de bumbacel”…Am zis ca asta imagine o sa-mi vina in minte ca sa-mi tin in frau pornirile care m-or incerca atunci cand va fi Ioana adoslescenta rebela.

La anul vreau mai multe vacante.

Vreau mai multa ordine.

Vreau mai multa rabdare.

Vreau sa recunosc si sa acord  timpul cuvenit lucrurilor cu adevarat importante.

Vreau sa cresc frumos alaturi de copii.

Sa aveti un an bun!IMG_0974

Calea cea buna

Tablou super induiosator de dimineata: Ioana cuminte pe scaunel suferea ca „baba la frumusete” sa-i faca tati cozi. Erau deja in intarziere catre gradinita, dar faceau treaba „asezat”. Era o asa de minunata complicitate intre ei ca n-am putut sa nu zambesc vazand cum incercau sa se puna de acord  mainile mari, capsorul, parul cu personalitate, elasticele naravase. Bineinteles ca i-am lasat sa plece la gradinita cu cozile strambe, fara sa comentez ceva. Cu sufletul incalzit. Dar n-o sa pricep in vecii vecilor de ce cand o piaptana tati Ioana poate sa stea si nemiscata…:-)

Nici nu stiu de unde sa-ncep. Are legatura cu faptul cum oamenii astia mici ni se lasa pe mana sa le facem carare prin par si prin viata. Si e greu sa o trasam pe prima, ce sa mai zic de-a doua…asta in conditiile in care nici tu, om mare, nu prea-ti poti defini propria carare…

M-au tot framantat o suma de lucruri in ultima vreme.

Nu-mi place gradinita asta la care copiii sunt implicati intr-o suta de optionale si activitati, dar nu sunt scosi la aer. Optionalele vin peste activitatile normale intr-o gradinita si nu sunt de fapt optionale. Adica ori esti cu turma, cuminte, pe scaunel, invatand engleza, calculator sau origami la 3, 4 sau 5 ani; ori esti oaia neagra de  langa turma. Dar in nici un caz in timpul asta nu te joci la aer curat, cum i-ar sta bine unui copil de 3, 4 sau 5 ani. Am auzit de curand pe cineva plangandu-se ca fetita ei, scolarita deja, a primit un 4 la testul de religie pentru ca a scris Maica Domnului cu „m” mic. Cica orele de religie sunt optionale in programa scolara, dar bineinteles ca sunt puse fix in mijlocul orarului si copilul nu prea are ce sa faca in timpul asta. Nici nu vreau sa ma gandesc ce sunt invatati copiii la religie de catre astfel de oameni…

Dar cum sa faci? Pe unde sa trasezi cararea buna? Daca intri in hora sistemului scolar de stat le retezi copiilor aripile si creativitatea. Ii condamni sa respire aerul ala imbacsit dintre 4 pereti. Ii fortezi sa se ghideze dupa modele indoielnice.

Dar mai devreme sau mai tarziu se vor lovi de toate astea. Cu homeschooling-ul prelungesti cocon-ul protector al familiei pana mai departe. Dar va fi mai pregatit un copil mai mare sa dea piept cu aberatiile societatii decat unul de 3 ani care vine plangand de la gradinita ca i-a pus doamna papusica in dulap?

Eu sper ca sotul meu are dreptate: cu cat esti mai mic (sa nu exageram!) cu atat castelul pe care ai apucat sa ti-l construiesti e mai mic. Si chiar daca vine cate unul si-ti mai darama cate un turn e mai usor de reconstruit decat daca ai apucat sa cladesti intre timp ditamai Casa Poporului. Sotul a copilarit in Bucuresti. Isi aduce aminte foarte bine ce soc a fost pentru el sa mearga la gradinita la 3 ani. Cat de rautaciosi puteau fi copiii. Cat de fara minte erau bucataresele care-si favorizau nepotii  la masa, in vazul tuturor. Eu am simtit socul lumii necunoscute abia cand am facut trecerea de la sat la oras, pentru a merge la liceu. Si n-am facut fata bine. Am intrat la cel mai bun liceu din Buzau in primii 15, cu cea mai mare nota la romana. Cu toate astea, atmosfera pretentioasa si presiunea de liceul lui Peste mi-au anihilat increderea in mine. In toti aia 4 ani  n-am dat raspunsuri profesorilor decat atunci cand am fost in mod expres intrebata. Ba la romana, unde am avut o profesoara deloc pe gustul meu intr-a doispea, ajunsesem sa nu vreau sa raspund nici cand sunt intrebata. Pur si simplu refuzam, spuneam ca nu m-am pregatit, luam 4 la oral si-mi indreptam nota cu rezultatele de la lucrarile scrise. N-am simtit sprijin si incurajare din partea nimanui, am simtit doar tavalugul competitiei. Sa zic mersi ca nu m-am imbolnavit de ulcer sau mai rau…Pentru ca se poate si mai rau. Nu mi-am crezut urechilor ce-am auzit week-end-ul trecut, cand am fost la parinti, la tara: fetita de 17 ani a unor rude, copil crescut cu legume din curte si si lapte, oua, branza etc sanatoase merge la liceu. Unde colege ii spun „nu-mi place cum te-ai imbracat astazi”; unde proful de mate ii terorizeaza iar ala de sport face glume sexuale, cum n-a auzit acasa. Iar ea ce face in schimb? Diabet insulino-dependent. Fara sa mosteneasca rude apropiate ori indepartate la capitolul asta.

Asa ca mi-a intrat frica in oase si ma rog sa am ochi sa vad si urechi sa aud. Sa recunosc calea cea buna. Momentan ma simt un pic ratacita.

Smplu mai era odinioara, cand nu-mi puneam atatea probleme.

Acum nu mai stiu daca a fost de bine sau de rau cand Matei a refuzat sa bea lapte cu cacao la gradinita pentru ca m-a auzit pe mine spunandu-i lui taica-su ca…tadam: „cacao contine teobromina, care iti mananca din calciu”IMG_20131031_063850

Toamna frumoasa, la bunici acasa

 

Multumim din inima bunicilor. Pentru gradina minunata, care ne tine departe de legumele si fructele fara gust din supermarket (de ce-o fi asa de super market-ul asta la oras, chiar?)

Pentru ca la ei in curte e de 10 milioane de ori mai tare ca la orice Ferma animalelor…

IMG_20130908_135337 IMG_20130908_135250 IMG_20130908_135830 IMG_20130908_135735 IMG_20130908_135754 IMG_20130908_135549 IMG_20130908_135615 IMG_20130908_135649

 

Pentru ca piticii mei fac parte dintre aceia -foarte putini cred- care mai pot vedea pe viu ce-nseamna sa culegi via si sa te-ntorci de la camp cocotat in caruta plina de stiuleti.

Oare pana cand?

Eu sper ca pana hat, departe. Sper sa nu mi se para mie ca tot mai multi se intereseaza de permacultura. Ca tot mai multi intorc spatele constrangerilor si nefirescului vietii la oras.

Ce frumoasa ar putea fi lumea asta…

DSC07463 DSC07458

In caruta

In caruta

IMG_20130913_152833 IMG_20130913_152906 DSC07468

 

Marea la Vadu

Mi-era un dor de plaja si de valuri cat marea de mare. N-am mai reusit sa ajungem pe litoral de mai bine de doi ani.  Si-n exact saptamana trecuta in care Bucurestiul a fiert de proteste pentru „natura, nu cianura” ni s-au aliniat planetele sa avem cea mai faina vacanta ever in natura.

Am campat pe plaja de la Vadu luni dimineata si-am mai plecat sambata la pranz.

Si-n tot timpul asta am fost martorii marunti si recunoscatori ai frumusetii pamantului. Am vazut soarele cum rasare si apune. Am numarat stele cazatoare. Am servit de loc de odihna gargaritelor si libelulelor ostenite. Ne-a plouat putin, numai cat sa iasa curcubeul, peste mare. Delfinii liberi si generosi ne-au oferit spectacol in fiecare zi, foarte aproape de mal. Pescarusii blanzi au asteptat alaturi de noi sa se coaca painea… si-am mancat-o impreuna. Copiii s-au bucurat in fiecare zi de jocul cu nisipul, scoicile si valurile. Am fost pana intr-atata de norocosi incat am prins intr-o noapte chiar si un fel de licurici de mare, niste viermisori care lumineaza atunci cand se sparg valurile.

Au fost si lucruri mai urate, care tin de oameni. Sa le spun si pe-astea sau sa ma opresc aici?

Hai sa-ncheiem mai bine cu un fragment din cartea lui Michel Ende, „Momo”, pentru ca mi-a mers la suflet cum s-au jucat copiii in vacanta asta:

„Se intampla acum tot mai des ca unii copii sa aduca tot felul de jucarii cu care nu puteau sa se joace cu adevarat – de pilda, un tanc teleghidat ce putea fi lasat sa umble singur, dar care altfel nu era bun de nimic. Sau o racheta spatiala care, legata de un bat, vajaia invartindu-se in jurul lui, dar in afara de aceasta nu aveai ce face cu ea. Sau un robot mititel care stia sa umble clatinandu-se, avea ochii scanteietori si intorcea capul, dar care nu era bun la nimic altceva.

Bineinteles ca erau jucarii foarte scumpe, cum prietenii lui Momo nu avusesera niciodata – nici chiar Momo. Inainte de toate, jucariile erau atat de desavarsite, pana in cele mai mici amanunte, incat nu mai era deloc nevoie sa contribui cu propria imaginatie. Asadar copiii sedeau de multe ori ceasuri intregi privind fascinati si totusi plictisiti la un asemenea obiect zbarnaind acolo, sau clatinandu-se, sau vajaind in cerc-dar nu le trecea nimic in plus prin minte. De aceea se intorceau din nou la vechile jocuri, pentru care le ajungeau cateva cutii goale, o fata de masa rupta, un musuroi de cartita sau un pumn de pietricele. Pe langa ele erau in stare sa-si imagineze orice”