Cartofi-acordeon

I-am descoperit pe un site italienesc; titlul neasteptat al retetei m-a facut sa dau „click”-ul necesar si sa aflu care-i treaba cu cartofii si acordeonul.

Sunt al naibii de apetisanti, se preteaza chiar si pentru mese cu musafiri, nu mai zic in cate combinatii se pot devora cu familionul: ca garnitura, simpli, cu salata, etc.

Se pregatesc in 15 minute; se coc inca vreo 30 la cuptor. Cred ca din pozele urmatoare reiese destul de clar tot procesul tehnologic, o fotografie face-vorba aia- cat o mie de cuvinte:

Pontul e ca trebuie sa folositi cartofi cu dimensiunea cat de cat egala; betele de frigarui va vor ajuta sa nu crestati cartoful de tot; puteti face acele taieturi oricat de rare sau oricat de dese doriti, depinde ce va place mai mult:  umplutura sau cartoful; printre pliurile burdufului se pot insera: branza, rozmarin, feliute de sunca ori de rosii, etc.

Dupa ce ati garnisit cartofii nu uitati sa-i stropiti cu ulei de masline si sare (eu am uitat sarea de data asta, dar tot au fost buni).

Intra in cuptor la 150 de grade pentru 30 de minute…sau, ma rog, depinde de cuptor.

Pofta buna! 🙂

Voiam sa inchei aici articolul  dar nu m-a lasat inima sa nu va arat cum am facut noi si paine, framantata cu mare arta:

Si briose cu multe nuci si stafide:

Reteta asta e de facut mai ales cand aveti prin frigider albusuri de ou ramase de la alte prajituri. E nevoie de: un pahar de albusuri, un pahar de zahar (eu pun totdeauna mai putin zahar decat prevede reteta, imi plac dulciurile moderat de dulci; deci merge si o jumatate de pahar de zahar sau 3 sferturi – fie!), un pahar de nuci  amestecate cu stafide, un pahar de faina, un pic de ulei sau unt topit (cam 50 g) si zeama de la o lamaie potrivita. Arome dupa gustul fiecaruia: coaja de lamaie, vanilie, etc.

Se bat spuma albusurile cu praful de sare consacrat, se adauga zaharul si se continua mixarea pana cand compozitia  devine densa si lucioasa; apoi adaugati pe rand si cu amestecare dupa fiecare:  faina, nucile si stafidele, uleiul ori untul topit, zeama de lamaie. Puteti coace aluatul in forme de briose sau in tava de chec la foc moderat, 30-40 de minute.

Sunt foarte bune, coaja e crocanta, miezul pufos dar nu inecacios, n-au nevoie de praf de copt sau alti agenti de crestere. Stiu ca dulciurile nu sunt sanatoase dar daca tot nu ne putem lipsi de ele macar sa fie cat mai putin nocive.

Si iac-asa, inca doua retete incercate si ras-incercate de ceva simplu si bun.

O tigaie galbena…ca toate tigaile

Ieri m-a prins si pe mine de-o ureche demonul consumismului. Pai imi veni frumos, pe mail, oferta. Nu m-am abonat la nici o oferta, dar ea vine. De data asta o deschisei. Si ma prinse, dom’le, ma prinse. Era tigaia la juma’ de pret…am luat-o! Nu mai conta ca era galbena. Da’ macar e smaltuita cu ceramica si mereu am fost curioasa care-i treaba cu ceramica asta. Erau farfuriile de la 25 de lei la 10…le-am luat! Nici nu m-am uitat ce diametru au.Mi-am inchipuit ca sunt dintr-alea mai micute, de desert. Dar cand le-am scos din ambalaj descoperii ca poti sa pui linsitit o pizza grande pe fiecare dintre ele.

Nu trecu’ nici o ora de cand plasai comanda (nu stiu de ce vorbesc olteneste in post-ul asta :-)) ca ma suna o voce mieroasa care voia sa-i confirm ca vreau si tigaia galbena si farfuriile. I-am confirmat.

Mai pe seara sosi alt mail: „Vesti bune, coletul a plecat deja spre dumneavoastra”.

Azi la 11, prin nametii care-au cazut peste oras si peste narcisele mele imbobocite, care nu stiu dac-or sa mai infloreasca, sosi „Urgent curier” la poarta. Cu tigaia. Acu’ pe bune, nu era chiar asa urgent…

Si uite-asa se invart ca unse rotitele economiei.

Noroc ca nu mi se-ntampla des faze de-astea, ba chiar deloc.

Tigaia galbena e buna, am probat-o azi. N-am incercat sa cant la ea „ca la doua piane, ashea” dar au iesit niste ciuperci cu smantana super in dansa.

Putea sa fie si naspa, ca tot nu ma suparam. Mi-a urat Andreea sa fiu mai senina si ii urmez sfatul.

Plus ca tigaia ca tigaia, dar cutia in care a venit tigaia a facut toti banii. O ora s-au jucat copiii in ea. De-a trenul. De-a masina. Si-au inventat si bilete de calatorie, din capul lor. Intai amandoi in cutie. Dupa aceea unul pe dinafara si altul pe dinauntrul cutiei. Dupa aceea amandoi pe cutie.

 

Si dupa ce s-au plictisit de masina au inceput sa sparga bulele de la tipla in care a venit infofolita tigaia galbena. Inca juma de ora.

PAI STITI CATA TREABA AM FACUT EU LINISTITA INTR-O ORA JUMATATE?!!! :-))

Nu va dau detalii, ca asta e plicticos. Important e ca le-am bifat.

Va zic numai ce supa am facut in timpul asta. Pot sa bag mana in foc ca n-aveti habar de ea. Am gasit-o pe site-ul Laurei Adamache si o fac de vreo doi ani, mai ales cand e vreme ca afara. E sanatoasa si buuuna foc si toata familia o rade din farfurii cu placere. E vorba despre vestita supa de cereale. Aveti aici link-ul catre reteta chiar pe site-ul Laurei, cu poze si explicatii si tot.

Eu am folosit ovaz, fasole rosie, naut si linte. Primele 3 puse la inmuiat de cu seara, lintea numai cu 2-3 ore inainte de a ma apuca de supa. Plus un pic de praz, de telina, de suc de rosii si de mirodenii (precum cimbru, rozmarin, foaie de dafin).

DSC06031 DSC06036

Incercati-o, pe cuvant ca nu veti regreta. Cireasa de pe tort la supa asta este graul sau ovazul. Completeaza atat de bine celelalte ingrediente ca o sa va minunati.

Ravioli…sau felul de mancare pe care niciun copil nu-l refuza

De dimineata scotoceam prin calculator dupa o fotografie de CV; si cum nu prea gaseam pentru ca nu mai era nimic la locul lui, calculatorul a trecut recent printr-o terapie intensiva pentru ca aproape clacase, m-am apucat sa caut pe Picasa, Facebook si pe unde mai aveam poze…poate gasesc ceva sa decupez. Aiurea!…:-)Numai poze ciufulite, ori prea zambarete, ori prea incruntate , ori cu copiii calare pe mine…

In schimb m-am pierdut in amintiri…de nu mai voiam sa ies…M-am revazut cu burtica pe malul marii, le-am revazut mutritele alora mici in momentul in care au venit pe lume…si tot asa, i-am revazut in diverse momente, crescand…

Si-am mai dat si peste astea:

ravioli2ravioli

Si sunt salvata, ca stiu ce gatesc azi. Sincera sa fiu, eram intr-o pana de idei teribila.

Nu sunt foarte simplu de facut, insa copiii sunt de-a dreptul fericiti cand le pui asa ceva pe masa. Noi le umplem cu branza, nuci si verdeturi sau carne tocata de vita. E un mod foarte bun de a valorifica pana la ultima fibra carnea de pui de tara, care este mai atzoasa. Puteti strecura in umplutura chiar si broccoli. Se pot face cu sos simplu (putin unt topit in care aruncati cateva frunze de salvie; ori sos de rosii cu busuioc); sau, daca ii umpleti cu carne de pui de la mamaie din curte, pur si simplu ii puteti fierbe in supa in care a fiert puiul. Nu multa supa, cat sa fie echilibru.

Aveti nevoie si de un aparat din acela de facut pasta in casa; asta daca nu vreti sa intindeti foaia respectiva pana cand va eliberati de toti nervii si va impacati cu toata lumea (sau dimpotriva :-))

Noi l-am luat de la Kaufland acum 3-4 ani si a costa vreo 50-60 de lei. Arata asa:

masina de facut paste

 

Aluatul se face din 400g de faina, 4 oua si o jumatate de lingurita de sare.

Se framanta cu nadejde, cam 15 minute. Trebuie muschi.

Dupa aceea inveliti aluatul in folie alimentara si il lasati sa se odihneasca pentru jumatate de ora.

Se intinde foaia cat de subtire puteti. Decupati dreptunghiuri de aluat de dimensiuni egale. Puteti sa le faceti chiar cat masa de lungi, dar neaparat in perechi: una vine dedesupt si pea ea vom presra din loc in loc, la distante egale, gramajoare de umplutura; cealalta vine deasupra.

Apoi decupati ravioli cu o rotita din aceea de taiat pizza; mai frumos ar fi daca aveti o rotita zimtata. Asa arata chiar profi 🙂

Daca folositi sosul de unt sau cel de rosii fierbeti mai intai ravioli in apa sarata cateva minute. Apoi ii transferati in sos.

Sau fierbeti-i direct in supa de pui.

 

Si asa arata un copil multumit de ce a primit la masa, care va lasa garantat farfuria goala:

ravioli6

 

Daca-i dati voie sa  se joace putin si cu coca o sa fie si mai fericit:

ravioli5

 

 

Multa vreme am asociat coltunasii (ca pana la urma ravioli asta sunt) cu imaginea unei bunici. Mi se pareau un fel de mancare cu care numai o bunica te poate rasfata. Am mancat asa ceva abia acum cativa ani, facuti direct de mine.

Deci o sa fiu o bunica super 🙂

Omuleti si oameni de zapada

Ieri faceam cu cei mici primii oameni de zapada pe anul asta si m-a lovit dintr-o data gandul ala naucitor: cand au crescut omuletii astia ai mei? Parca ieri, nu iarna trecuta faceam impreuna alt mos si alta baba de zapada (stim noi o poveste frumoasa, scrisa de un basarabean, cu un baietel nazdravan ce se numea Ciubotel si facuse doi oameni de zapada, Mos Dalbu si Baba Dalba; de-aia, de cand am citit povestea facem numai perechi de oameni de zapada :-))

Deci astia sunt oamenii de iarna trecuta:

Oameni de zapadaOameni de zapada

Si aici sunt cei de ieri:

Oameni de zapadaoameni de zapada

Tot oameni de zapada si-atunci si-acum. Dar totusi diferiti…

Ce sa mai spun de omuleti…

„Opriti timpul…clipa asta minunata…”

Nu mai cresteti si voi atat de repede, va rog!… Cu toate ca am fost linga voi cat se poate de mult si v-am urmarit nazbatiile  zi de zi tot nu-mi ajunge.

Eu nu sunt o fire bisericoasa; dar de fiecare data cand am participat la vreo nunta m-a impresionat tot timpul o imagine: atunci cand li se ureaza mirilor sa-si vada pruncii „ca pe niste mladitze tinere in jurul mesei”.

Iata si mladitele mele:

DSC05295

Cum ne-am petrecut sfarsitul lumii

Pai ajunsesem si eu si sotul in asa hal de epuizare dupa atata jonglat si echilibristica pentru a  duce la bun sfarsit toate treburile de zi cu zi, plus altele pe care ni le propusesem ori se ivisera pe sfarsit de an…ca pe 20 decembrie am inchis sandramaua si am plecat la tara, la parintii mei, cu gand sa dormim pina ne-o aparea intr-o bula, deasupra capetelor, ca la benzi desenate, „batery full”.

Ai mei stau pe undeva prin Baragan. Iarna bate vantul tare pe-acolo, li se intampla frecvent sa ramana fara electricitate. Cand am plecat spre ei stiam ca nu au curent de vreo doua zile. Foarte bine, dormim si mai abitir…Copiilor le place mult la lumanare, se joaca zeci de minute in sir facand cu mainutele umbre pe pereti. Si rad mult, se distreaza pe cinste. Va spun cinstit ca nu i-am auzit in viata mea sa se bucure de vreo jucarie oricat de dorita, de scumpa ori de fistichie cum i-am auzit in astfel de ocazii, in care si-au inventat singuri joaca, cu resurse modeste. Spuneti voi, dragi parinti, nu-i asa ca oricate truse de scule de jucarie ori seturi de bucatarie roz le-ati cumpara copiilor vostri ei tot ravnesc la patentul, surubelnitele si ibricele voastre? Si de cate ori prind momentul le subtilizeaza?

Eu recunosc ca am o problema cu jucariile de azi. Le declar razboi. Am avut ocazia sa invat pe de rost toate nerusinatele de reclame la jucarii saptamana trecuta, cand am fost cu copiii acasa si i-am cam lasat pe Disney junior, ca aveam treaba multa. Ma oripileaza toate papusile care fac pipi si febra si-i spun povesti copilului si toti catelusii de plus care pot fi plimbati in lesa. Orice numai sa nu-i lasam si copilului loc de imaginatie. Orice numai sa nu-i spui tu, parintele, povesti copilului tau. Of, Doamne!

Spun nerusinatele de reclame pentru ca sunt astfel facute incat sa inebuneasca copilul, ajung sa creada ca odata intrati in posesia jucariilor vor fi si ei la fel de fericiti ca si copiii care radiaza de bucurie pe ecran. Si se mai incheie si cu formula magica: „Acum in magazine”.

Dar nu-i deloc asa. De pilda anul asta Mosul i-a adus lui Matei, via unchi, Sectia de politie din lego.  Si-o dorea. Hai sa va rulez filmul: a gasit cutia, corespunzator, sub brad. De Craciun.  A revarsat prin casa, frenetic, toate bucatelele alea imposibil de multe si de mici.” Hai, Matei, sa construim. Uite, trebuie sa facem asa ca in carticica, ne trebuie piesa asta, hai s-o cautam, etc.” Cu mare chin a rezistat vreo douazeci de minute, dupa care a profitat de slabiciunea bunica-sii si s-a tirat la desene, lasandu-ne pe noi sa construim. I-am citit in ochi ca nu pricepea de ce nu se intampla totul simplu si rapid cum li se induce in reclame, de ce nu sar toate masinutele si motocicletele deja asamblate din cutie, cu tot cu sunet de sirene eventual.

Ne-a luat cateva ore noua, parintilor, sa asamblam tot, incluzand si timpul de cautare dupa piesele pierdute in verva desfacutului cutiei pe sub paturi, etc. Eram storsi si n-aveam nici o multumire ca am dovedit treaba, fusese mai mult „care pe care”. Stai ca fraierul si asamblezi, dupa schema.

La sfarsit a venit Matei si si-a luat in primire masinutele. Cat credeti c-a durat incantarea? Cateva minute, pina ce normal ca s-au dezasamblat toate in timp ce el incerca sa se joace „ca in reclama”.

Are Ada Demirgian o poveste frumoasa, „Secretul ciocolatei” (in cartea Povestile domnisoarei Firicel; multumesc, Andreea G ,de pont). Si acolo li se explica intr-un mod frumos copiilor cum e cu „zanele” de prin magazine care ii mint pe copii sa cumpere ciocolata. Cum sa facem fata si sa le explicam copiilor cum e cu minciunile astea din reclame? Mai ales ca bulgarele de zapada se face si mai mare cand vin ecouri si de la colegii de gradinita, etc. care AU jucaria aia si ailalta?

Cred ca mai multa satisfactie le produce copiilor sa le spuna altora ca AU jucaria respectiva decat joaca efectiva cu aceasta. Joaca dureaza foarte putin. In general copilul isi primeste jucaria, o abandoneaza frumos in scurt timp si incepe alta pisalogeala asupra parintilor legat de alta jucarie care-i face cu ochiul din reclame.

Parerea mea e ca jucariile multe sunt bani aruncati pe fereastra.

Ati vazut, in schimb, vreun copil sa refuze cititul unei povesti impreuna cu parintele?

Dar… pornisem de la sfarsitul lumii.

Noi am petrecut asa:

Joaca de la sfarsitul lumiijoaca de la sfarsitul lumiiDSC05239DSC05245 DSC05251Carnati la garnita, ca pe vremea bunicii. DSC05271

Bradutul e cel mai frumos pe care l-am facut vreodata. Ornat cu zapada adevarata. Si-o sa creasca odata cu cei mici, in gradina la tataie.

Mos Craciun si vitamina C :-)

Duminica tihnita. Cei mari ne refacem dupa ospatul cu traditionala fasole cu ciolan de 1 Decembrie…buuuna dar prea multa. Cei mici se refac dupa o viroza cu nas infundat si tuse si tot tacamul, de sezon.  Si unii si altii ar trebui sa apelam la cat mai multe fructe. Pe copiii e cateodata destul de greu sa-i convingi care-i treaba cu vitaminele; mai ales cand sunt incercati de boala si n-au pofta de mancare e greu sa-i faci sa consume suficiente fructe.

Dar…de ce sa nu-l rugam pe Mos Craciun sa ne-ajute la trebusoara asta?

Iata cum: decojim cu grija niste portocale sau mandarine. Bucatile de coaja trebuie sa le scoatem cat mai mari. Cotrobaim prin dulap dupa formele de taiat biscuiti, care si-asa cam someaza. Decupam cu ajutorul formelor stelute, braduti, inimioare, etc. tot ce le place copiilor si se preteaza pentru a decora bradul de Craciun. Cel mai usor este sa decupam dinspre partea alba, eventual putem sa si batem usor pe marginea formei cu un ciocan mic. Agatam formele cu ata si le insiram la uscat pe un bat. Si uite-asa in fiecare zi putem sa sporim arsenalul de decoratiuni.

Stelute pentru bradul de Craciun

Sunt naturale, nu se sparg si, ce-i mai important, sunt facute cu ajutorul copiilor. Multumita copiilor mei, sarbatorile de iarna sunt cum nu se poate mai frumoase. Ma hranesc din bucuria si frenezia cu care il asteapta pe Mosul.

Se pot face si din jumatatile de portocale pe care le-ati stors pentru suc. Curatati ramasitele de pulpa de portocale cu o lingura; o sa vedeti, se desprind ca o camasa. Uscati-le cel mai bine intine pe ceva, asa vor ramane cat mai drepte. Si treceti un fir de ata prin ele cat sunt „proaspete”, ca ddupa ce se usuca veti reusi mai greu.

Decoratiuni pentru bradul de Craciun din portocale

Si dupa atatea portocale chiar ni s-a facut foame. Eu am fost inspirata si am ales sa fac pentru pranzo-micul dejunul de la 11 o reteta usoara, asta. Niste placintele cu branza, folosind aluatul de paine deja framantat. Fac paine odata la doua zile; aluatul e cu faina intermediara si-mi place sa-i adaug seminte de in, chimen, floarea-soarelui. Pun si ulei de masline. Se intinde o foaie de jumatate de centimetru grosime din aluatul crescut, din care se decupeaza patrate cu latura de 6 cm; se pune branza sarata in centrul fiecarui patrat, apoi se unesc marginile, obtinandu-se un triunghi. Fiecare placintica se unge cu sos de rosii si cu oregano. Se coc la foc mare-mediu cam jumatate de ora. Arata asa:Placintele cu branza si oregano

Cei mici au mancat cate doua. Noi…restul.

Just a regular day

…sau cum imi trece mie timpul, fara sa fac „mare lucru”.

Seara, cand se reuneste familia, invariabil vine intrebarea sotului: „Si ce-ai facut azi?”. Iar eu deja ma incrunt si ma apuc sa-i povestesc cu ciuda ce n-am reusit sa fac…La care invariabil vine replica: „Asa esti tu, nemultumita mereu…” plus alte pilde cu pahare jumatate pline ori goale.  Ba chiar m-a sfatuit sotul sa-mi fac agenda, ca la serviciu, si sa notez in ea toate lucrurile pe care LE FAC. „Si-ai sa vezi tu ca umpli vreo 3 agende pe luna…”

Asa ca pina una alta, ma apuc sa notez aci.

M-am trezit pe la 6 jumatate; azi copiii au mers la gradinita, dupa o pauza de vreo 2-3 saptamani in care au stat acasa. Deci a lucrat mai in liniste, dar cu sentimentul acela nefiresc de casa prea goala.

Prima data m-am apucat de crema Clarei. E o crema de scutec cu unt de shea, ulei de galbenele, ulei de migdale, vitamina E, oxid de zinc, ceara de albine naturala si extract pur de galbenele (ultimele doua ingrediente apar in poza, alaturi de crema):

Dupa aceea am „umplut” borsul. Nu stiu daca sunteti familiari cu termenul, pe la noi asa se denumeste operatiunea de amestecare a taratelor de grau cu hustile, leusteanul uscat, apa…ma rog…ingredientele necesare pentru obtinerea borsului de casa. In cateva ore, cat m-am mai invartit eu prin casa, am si avut gata licoarea respectiva, trebuincioasa pentru comanda culinara primita de la sot: varza calita… Deci, nu e mare filosofie cu borsul asta, se face usor, nu merita sa folosim lichidul acela indoielnic ambalat la plastic, care nu s-a intalnit cu taratele de grau in viata lui si care se vinde sub eticheta de „bors”…ba, ca sa fie mai apetisant, i se mai zice si „natural”…sau ca la bunici…sau mai stiu eu cum…Si se face si repede; vorba bunica-mii: „pana vine mosul de la peste, gata si borsul se acreste!”. Deci, asa arata borsul adevarat:

Apoi mi-am facut repede o masca de par. Eu am parul lung de cand ma stiu, cu cateva pauze in care a trebuit sa-l scurtez pentru ca pur si simplu nu-mi mai ajungea timpul sa-l ingrijesc (ma refer la perioadele imediat urmatoare nasterii copiilor). Acum parca mi s-a urat de atata par lung si mi s-a pus o pata mare de tot sa-l tund mai scurt decat l-am avut vreodata. Pina una alta il hranesc…Am pus din ochi uleiuri care stiu ca fac bine parului (argan, cocos, ricin + cateva picaturi de ulei esential de tea tree si ylang-ylang). Dupa care  am frictionat pielea capului, m-am legat la cap (fara sa ma doara :-)) cu un batic (ca oricum nu ma vedea nimeni :-)) si mi-am continuat treburile.

Am framantat paine si aluat pentru o tarta cu branza dulce si stafide, care au iesit mai tarziu din cuptor si au aratat astfel:

Painea e dupa reteta bunicii, framantata cu mana si inchinata la sfarsit :-). Eu nu sunt credincioasa…dar asa am vazut la ea si fac asta dintr-o placuta aducere aminte.

Tarta e cu blat ca aici , cu branza amestecata cu ou, smantana, stafide si zahar…ochiometric. Un fel de cheese cake mai neaos, fara Philadelphia si blat de biscuiti. Dar buna si ea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Si am varat si varza la cuptorul care tocmai se vacantase:

Si am zis ca daca tot trebuie sa fac baie ca sa-mi scot uleiurile din par apai sa ma destrabalez de tot si sa-mi prepar si un scrub cu unt de cacao si cu zahar brun. Ar fi prima oara cand incerc asa ceva. E super usor de facut, nu e nevoie de cantitati exacte, ci doar de ingrediente de calitate. Eu am pus: unt de cacao de prima presa, care miroase de-ti vine sa-l mananci; ulei de sanziene preparat de mine -si el miroase super; zahar brun cu granulatie mai fina, ca mie nu-mi place exfolierea „brutala”; un pic de vitamina E si un pic de amidon de porumb. Si daca ma multumeste combinatia apoi o sa strecor  si niste borcanele cu astfel de scrub in cadourile de Craciun ale prietenelor.

Gata, am incheiat. Sper sa nu va starnesc pofte si sa ma injurati. Eu va invit si la masa daca vreti (Alina, chiar n-am glumit cu varza!)

Dar sotul n-a avut dreptate: tot nu sunt multumita… Ei, mai e pina diseara!….

Retete naturale pentru intarirea sistemului imunitar

Am doi copii la gradinita, mezina de 2 ani abia a primit „botezul” colectivitatii. Ma astept sa urmeze viroze, varicela si alte imbolnaviri normale.

Anii precedenti ii dadeam baietelului spre sfarsit de vara-inceput de toamna tot felul de siropuri vitaminoase, cu rol de intarire a imunitatii, astfel incat toate aceste boli „de colectivitate” sa aiba forme cat mai usoare si sa fie cat mai rare. Asta la recomandarea medicului. Insa oricat ma straduiam sa gasesc formule cat mai naturale, tot n-aveam cum sa scap de cate-un zahar invertit, de cate-un benzoat de sodiu ori mai stiu eu ce conservant ori alta trebusoara nociva printre ingredientele complexului vitaminic.

De anul asta zic „la naiba!” cu toate siropurile si toti ursuletii vitaminicosi.

De vreo 5 zile suntem tot familionul la cura de nectar de macese si suc de catina, unele dintre cele mai pline de vitamine fructe.

Preparatele astea sunt extrem de simplu de facut, iar gustul nu se compara cu ce-am mai cumparat pina acum de pe la Plafar, oricat de „la rece” am cautat sa fie.

Nectarul de macese se face astfel: se spala macesele foarte bine, se pun in blender cu apa plata rece cat sa le acopere si se faramiteaza bine de tot. Se lasa 12 ore la macerat, dupa care se strecoara foarte bine prin mai multe straturi de tifon, astfel incat sa nu treaca sub nici o forma perisorii aceia superlipiciosi  din miezul fructului. Stoarceti fara mila tifonul, ca sa salvati orice lacrima de lichid.  Amestecati cu miere dupa gust si puteti bea ca atare sau diluat in apa, cam 1/4 nectar, iar restul apa.  Se pastreaza la frigider pentru cateva zile, dupa care preparati altul. Slava Domnului, macesele se gasesc mai toata toamna, pina vine inghetul.

Nectarul de catina se prepara si mai simplu: amestecati o parte de fructe de catina spalate bine si scurse de apa cu doua parti de miere, apoi le faramitati bine de tot cu ajutorul blenderului. Strecurati, iar sucul rezultat il pastrati la frigider. Are gust dulce acrisor, usor astringent. Proportia diluarii cu apa e aceeasi, cam 1/4 suc de catina, 3/4 apa. Incepeti sa beti cu un pahar pe zi, dupa aceea puteti ajunge si la doua. Insa nu-l consumati seara, ca nu mai dormiti bine!

Eu fac cam din 500g de catina si 1kg de miere odata si ne ajunge cam 5 zile la 4 oameni.

In poza nu se  vede diferenta, dar in paharul lung e sucul diluat cu apa, iar in canita e nectar.

Cojile si samburii care rezulta in urma strecurarii nectarului de catina mai amestecati-le cu apa, cam cat sa le acopere, mai amestecati-le cu blender-ul o tura si dupa aceea strecurati iarasi. Va rezulta un suc plin de vitamine, care nu merita aruncat cu nici un chip. Beti-l pe loc.

Eu va dau cuvantul ca efectul se simte aproape imediat, parca mi se limpezesc ochii, pe masura ce beau. Iar celor mici le-a facut o pofta de mancare…ceva de speriat.

Eu zic ca daca dam pe gat cate un pahar pe zi timp de vreo luna-doua, cat s-or mai gasi fructe proaspete la piata sau prin arbusti, ne facem o pavaza buna impotriva virozelor si microbilor.

Incercati. Nu e deloc costisitor. Catina e 12 lei kg; macesele nu stiu, ca le-am adunat noi cu mana noastra.

Clipe de miere

Cred ca nu puteam petrece mai frumos duminica trecuta: am mers sa vedem cum se extrage mierea din faguri la „tara” prietenilor nostri, la Prundu.  Satul se afla in Giurgiu, foarte aproape de Dunare,  iar drumul pina acolo a fost o incantare, printre lanuri nesfarsite de floarea-soarelui, tivite pe la poale cu cicoare.

Gazdele sunt oameni dintre aceia despre care poti spune cu mana pe inima ca sfintesc locul:

bunicul, 86 de ani, coseste, ingrijeste gradina de legume, nu iarta nici un petec de pamant, oriunde trebuie sa creasca ceva folositor. Verde si drept ca bradul si povestitor. Cum ii mai radeau ochii cand si-a vazut stranepoatele…

Mama, care ne-a rasfatat cu mincare atat de buna ca mi-a parut rau ca nu sunt un fel de camila sau ceva, sa mananc tot ce era pe masa si dupa aia sa traiesc din rezerve vreo luna, cel putin. Sarut mana pentru masa inca o data, doamna, nu stiu cum Dumnezeu v-ati putut indoi o secunda ca nu ne-au placut la nebunie ciorbita, friptura, salata de vinete, pestele, drobul, placinta, prajitura cu visine (si lista continua :-)). A tinut neaparat sa-mi arate un articol din Formula AS despre miere, dar cum a fost foarte ocupata n-a apucat sa o faca pina la urma. Eu am gasit unul in care se vorbeste despre virtutile diferitelor feluri de miere aici http://www.formula-as.ro/2011/985/medicina-naturii-44/mierea-de-albine-14170.

Fiul, care deja furase bine pasiunea/meseria de la tata.

Care tata s-a invartit toata ziua in jurul stupilor si ne-a dezvaluit, in timp ce trebaluia, multe taine ale cresterii albinelor.

Ne-a aratat launtrul stupului, matca, albinele „primitoare” -cele care preiau polenul de la albinele culegatoare (habar n-aveam de asa ceva). Omul era un izvor nesecat de informatii, ca unul pasionat dintotdeauna de albinarit, care il si practica de vreo 30 de ani. Jos palaria pentru ca face toata treaba asta cum se cade, cu respect pentru albine. Toata mierea pe care am mancat-o inainte sa o gustam pe cea trecuta prin mainile dansului nu era, de fapt, miere. Din partea mea , daca as putea, le-as da pedepse gen „Vlad Tepes”  tuturor celor care isi bat joc de munca albinelor. Cum pot sa strice cu nesimtire un lucru atat de minunat? Nu ajunge ca profita de pe urma albinelor, mai trebuie sa si „smechereasca” mierea?

Ce credeti ca crestea pe linga stupi? Nimic altceva decat roinita sau alamaita ori buruiana stupului, care mie mie mi-e foarte draga.

Ca sa fie cat se poate de buna, de matura, apicultorul trebuie sa extraga mierea abia dupa ce albinele si-au incheiat toata treaba. Acest lucru se intampla cand celulele hexagonale sunt sigilate cu capacele de ceara:

Se decapacesc fagurii cu o unealta speciala, dupa care se centrifugheaza ca sa poata fi extrasa mierea. Ramele sunt repuse apoi in stup; albinutele muncesc putin sa reconstruiasca celulele de ceara care se mai strica in timpul procesului, apoi le umplu iarasi. Noi, bineinteles ca ne uitam lung la toata treaba:

Sper sa se lipeasca ceva si de cei mici, sa-si aminteasca de lucrurile astea cand vor fi mari. Noi vom incerca sa-i tinem cat mai aproape de astfel de indeletniciri „cu rost” si de putinii oameni pe care-i stim ca le fac bine.

Pina una alta, mici si mari am dat gata castroane intregi pline cu capacele din acelea de faguri, imbibate cu miere. Albina pune in ceara capacelelor o substanta care are darul sa conserve mierea; acea substanta este foarte buna pentru aparatul respirator. Deci nimeni nu mai raceste de acum incolo, clar? 🙂 Adio Nurofen!

Bineinteles ca la fel ca si producatorii de lapte, de grau, de orice,apicultorii nu castiga mai nimic, in schimb se imbogatesc intermediarii. Care mai si masluiesc mierea, de multe ori.

Eu zic ca n-ar mai trebui sa le dam apa la moara intermediarilor si sa cautam, pe cat putem, sa luam direct de la producator. Asa castiga cine trebuie.

Acestea fiind spuse, ia sa mai dam noi o tura pe la borcanele cu miere, sa mai indulcim inceputul de saptamana.

Daca sunteti prin concedii, aflati ca va invidiez. Daca sunteti pe la joburi, „may the force be with you”.

Eu mi-am propus pentru saptamana asta sa incerc sa fac, bineinteles, un sapun cu miere si poate si cu ceara. Caci am, slava domnului, ingrediente direct din stup.:-)