Marea la Vadu

Mi-era un dor de plaja si de valuri cat marea de mare. N-am mai reusit sa ajungem pe litoral de mai bine de doi ani.  Si-n exact saptamana trecuta in care Bucurestiul a fiert de proteste pentru „natura, nu cianura” ni s-au aliniat planetele sa avem cea mai faina vacanta ever in natura.

Am campat pe plaja de la Vadu luni dimineata si-am mai plecat sambata la pranz.

Si-n tot timpul asta am fost martorii marunti si recunoscatori ai frumusetii pamantului. Am vazut soarele cum rasare si apune. Am numarat stele cazatoare. Am servit de loc de odihna gargaritelor si libelulelor ostenite. Ne-a plouat putin, numai cat sa iasa curcubeul, peste mare. Delfinii liberi si generosi ne-au oferit spectacol in fiecare zi, foarte aproape de mal. Pescarusii blanzi au asteptat alaturi de noi sa se coaca painea… si-am mancat-o impreuna. Copiii s-au bucurat in fiecare zi de jocul cu nisipul, scoicile si valurile. Am fost pana intr-atata de norocosi incat am prins intr-o noapte chiar si un fel de licurici de mare, niste viermisori care lumineaza atunci cand se sparg valurile.

Au fost si lucruri mai urate, care tin de oameni. Sa le spun si pe-astea sau sa ma opresc aici?

Hai sa-ncheiem mai bine cu un fragment din cartea lui Michel Ende, „Momo”, pentru ca mi-a mers la suflet cum s-au jucat copiii in vacanta asta:

„Se intampla acum tot mai des ca unii copii sa aduca tot felul de jucarii cu care nu puteau sa se joace cu adevarat – de pilda, un tanc teleghidat ce putea fi lasat sa umble singur, dar care altfel nu era bun de nimic. Sau o racheta spatiala care, legata de un bat, vajaia invartindu-se in jurul lui, dar in afara de aceasta nu aveai ce face cu ea. Sau un robot mititel care stia sa umble clatinandu-se, avea ochii scanteietori si intorcea capul, dar care nu era bun la nimic altceva.

Bineinteles ca erau jucarii foarte scumpe, cum prietenii lui Momo nu avusesera niciodata – nici chiar Momo. Inainte de toate, jucariile erau atat de desavarsite, pana in cele mai mici amanunte, incat nu mai era deloc nevoie sa contribui cu propria imaginatie. Asadar copiii sedeau de multe ori ceasuri intregi privind fascinati si totusi plictisiti la un asemenea obiect zbarnaind acolo, sau clatinandu-se, sau vajaind in cerc-dar nu le trecea nimic in plus prin minte. De aceea se intorceau din nou la vechile jocuri, pentru care le ajungeau cateva cutii goale, o fata de masa rupta, un musuroi de cartita sau un pumn de pietricele. Pe langa ele erau in stare sa-si imagineze orice”

Reclame